Suntem în perioada semănăturilor de toamnă, atât la propriu, cât și la figurat (a se înțelege- spiritual). Luna lui octombrie este folosită de om ca interval propice pregătirilor pentru recoltele viitoare. Solul e curățat, răscolit și îmbogățit cu viață nouă. Nu întâmplător, poate, a fost rânduit de biserica noastră sfântă, ca această săptămână să o dedicăm, în exclusivitate, semănatului sau semănăturilor. Dualitatea omului, trup și suflet, permite folosirea termenului de semănături, întrucât pregătim în mod egal ( așa ar trebui) trupul și sufletul, pentru un rod bogat- mântuirea. Suntem și la începutul anului bisericesc ( a trecut doar o lună- 1 septembrie) și ne așteaptă pe fiecare recolte bogate. Numai să știm să ne chivernisim și să dorim să rodim.
Pentru acest lucru, avem și ajutor, pe măsura noastră, de fapt, a motivației de care dispunem, căci Dumnezeu, Semănătorul, conform Sfântului Evanghelist Luca, cap. 8, are o experiență bogată în a pune început bun lucrurilor: ”Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” ( Facere 2,7); ” Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”. (Luca 8,5)….”Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 14) Oare de ce? Pentru că ”Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,16) și pentru că ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L- a dat pe Fiul Său”.( Ioan 3,16)
Dar a fost oare suficient? Doar să semene? Putea să facă toate acestea de unul singur? Da. Evident. Însă, a vrut să împartă actul semănatului, al creației, pentru ca sămânța- Cuvântul, Învățătura- să se rentabilizeze la maxim prin plasamentul făcut, dar nu dintr- o dată, forțat, ci prin intermediul unui proces complex cu implicații la nivel de voință, sacrificiu, perseverență, etc. Numai că pe măsură ce lucrările capătă consistență, (propovăduirea Cuvântului) apare în partenerul proaspăt cooptat, adică în noi, oboseala, detașarea, frica de necunoscut, grija nestatornică.
Brusc descoperim că putem dar nu vrem, că vrem dar nu putem, că nu vrem dar nici nu putem. Și, totuși, numai atât? Să fi greșit oare Dumnezeu că ne- a ales? Nu. Mai există o categorie: aceia care pot și vor să semene și să rodească. Vedeți versetul 15 al capitolului 8 din Sfânta Evanghelie a Sfântului Apostol și Evanghelist Luca: ”Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare”. Eu, unul, cred că știu ce am de făcut: voi căuta și voi găsi pământul bun (cunoașterea interioară); voi bate și mi se va deschide ușa casei Semănătorului (rugăciunea- dialogul permanent cu Dumnezeu); voi cere și mi se va da cea mai bună Sămânță ( înțelepciunea iubirii).

Sebastian Catalin Hogea, preot paroh